dragoste cibernetică

fii atent
că s-ar putea să-ți folosească
povestea

am dat dublu click
pe o pereche de sâni
cu câteva zile în urmă
mă refer la un dublu click
cât se poate de carnal
am pipăit scurt, dublu,
carnea sânului unei individe
pe care acum n-aș putea
s-o numesc. în primul rând
din rațiuni de moralitate socială

am dat dublu click
așadar pe o pereche de sâni
mi s-a deschis fereastra dorului
și-am început să scriu în ea
ce e de scris când te apucă dorul
și ești totuși îndeajuns de inteligent
să-ți dai seama că trecutul e romantic
doar fiindcă a trecut. și atât.

am dat double click
pe o pereche de sâni
și mi s-a blocat spiritul
într-un fel de încercare
de a fi mereu tânăr
și o neputință totodată
la fel, de a fi mereu tânăr

am dat dublu click
pe o pereche de sâni
și mai mult m-a întristat
decât să-mi folosească.

aspetta Girolamo (delir)

aspetta Girolamo
femeia mării
nu mai avea brațe
și mă mângâia cu niște cioturi de mâini
în timp ce din urechile-i
ca niște boxe portabile
răsuna Damien Rice – Woman Like A Man

noi scriem poeziile azi
după cum ne răsună-n ureche

am vrea să fim mai buni
decât suntem
și totuși suntem atât
dar nu pretindem nimic

prietenii noștri mai bătrâni
care au senzația că schimbă ceva
fiind ce cred că sunt de fapt

nu fac decât să frâneze
devenirea unei culturi
care nu știe multe

privește-mă-n ochi
Girolamo
învață-mă ce-aș putea să fiu
și nu mă mai păcăli că sunt nimeni

apucă-mă de mâini
Girolamo
iubește-mă și arată-mi
cum să compun cadrul ăsta

mi-aș dar un braț
pentru orice formă de ficțiune
care să-mi schimbe viața.

dicTEU (curățeania de primăvară)

azi
mi-am adăpostit
în cearcăne fericirea
și am avut o scurtă epfianie
când am citit confesiunile
unui faimos fotograf de peisaje American
care pe ultima sută de metri a vieții
a recunoscut că cel mai tare
și-ar fi dorit să aibă grijă de corpul lui
ca să poată face meseria
până la adânci bătrâneți
totuși – târziu

îmi tremură mâinile puțin
de oboseală și de un soi de fericire totodată
azi dimineață am auzit păsări ciripind
în fața geamului meu – nu le aud
cum le auzeam atunci când eram copil
și lucrurile mergeau bine la noi – clar,
viu, cristalin – acum le aud ca și cum
s-ar petrece altundeva
știu ce sunt dar nu mă umplu de ele
de asta spun – un soi de fericire
fiindcă e de fapt o fericire a unor amintiri
despre cum știam să ascult când eram mic
acum mi s-a pus atât pe creier cât și pe suflet
dar mai ales pe urechi un soi de pojghiță

în acest sens
am chemat niște îngeri
angajați ai unei firme de curățenie sufletească
a venit fiecare cu câte un teu
îmbrăcați în salopete aurii îngerești
și cu malete la fel, aurii îngerești
care le ascundeau aripile aurii îngerești
și s-au apucat să curețe-n mine întregul

lucrează și acum
în timp ce scriu aceste cuvinte
mi-au spus să las geamurile deschide după ce pleacă
ca să se poată aerisi.

 

 

cine?

cine să mă publice pe mine
poetul dintre două beții
acest dansator la bară
din poezia românească
acest pariu pierdut al umanității
cu ideea de sens
cine să mă publice pe mine
eu care nu beau nici puțin nici mult
eu care nu dansez nici bine nici rău
eu care nu mă prăbușesc interior
decât rar și aproape mereu incomplet
cine să mă publice pe mine
dacă eu însumi
am îngropat idealurile de devenire poetică
undeva în curtea din spate
și pe pământul proaspăt bătătorit
am pus grătarul cu mici
cine să mă publice pe mine
bătorul de bere, de vin și iluzii
păstrătorul de confuzii
și președintele la concluzii
cine să mă publice pe mine
analfabetul, agramatul
apoliticul, senzaționalistul
neneorealistul, copilul
bătrân cu cearcăne adânci
alesul dintre prunci
încălcătorul celor zece porunci
omul care-n loc de plămâni are pungi
pe care le umple din când în când cu jeleuri
de care agață tot timpul mileuri
și-aș putea continua
tot așa, tot așa
până când poezia mea
s-ar transforma
în ceva bun cu adevărat
astfel încât să fiu publicat.

dar mi-e somn.

poemă

colegilor mei
copiilor căzuți printre crăpături
celor care nu îndrăznesc
să viseze decât după ce
primesc aprobare pentru visat
celor care nici până acum
nu și-au găsit chemarea
celor striviți în îmbrățișarea
sistemului, convinși
că această chemare
nu e decât un mit politic
de proveniență dubitabilă
prietenilor și apropiaților mei
care disprețuiesc ordinea
dar deplâng haosul totodată
acelora cărora le-a lipsit anul sabatic
celor care au vrut să fugă cu circul
dar n-au avut nici fugă nici circ
aceia care n-au reușit
să-și convingă părinții
că abuzul nu înseamnă doar corecție fizică
celor care râd nervos
de fiecare dată când îmi privesc
debutul în scurtmetraj
și aud replica: „Mă, tu ești handicapat?”
din partea unei mame către fiul ei
visătorilor de cursă lungă
înecați de valurile de oameni harnici
cu intelect mediocru
gata oricând să strivească cu picioarele lor
orice încercare de aderare la vis
tuturor bătrânilor din metrou
care se ceartă cu nevestele lor
despre ce mijloc de transport
ar fi fost mai bine să ia
metroul sau autobuzul 311
copiilor mici născuți acum
proaspete exemplare
ale unor arbori genealogici
pătați cu neiubire și suferință
tuturor acelora care găsesc
în ficțiunea de orice tip
un mijloc numai bun
de a evita durerea prezentului
lor și numai lor
le este dedicată
această poemă.