aș fi vrut să scriu o poezie despre impostură dar n-am avut curaj

o dată l-am văzut
pe Paul Giamatti
la Budapesta dar
nu sunt sigur că era el
oamenii au două mâini
și două picioare dar
sunt trupuri cu
două mâini și două picioare
care nu sunt oameni
tensiunea oculară mare
vrea să spună
că mă uit la viață atâta
încât mi-au obosit ochii
mai bine n-ai mai fi
dacă ești cumsecade
fiindcă ești fie laș
fie complet idiot
voi învinge – nu chiar
cu orice preț dar o voi face
și (mai ales) în termenii mei
chiar și numai pentru că
o dată l-am văzut
pe Paul Giamatti
la Budapesta dar
nu sunt sigur că era el

cu creierul nostru (marți 13)

cu creierul nostru
o dată chiar am încercat
să apăs soarele pe cap
ca să nu răsară
sunt un ucigaș de piesaje
cu creierul nostru
cine știa și de ce nu mi-a spus
că dacă încep să-mi trag
insula cu frânghii înfășurate pe umeri
voi obosi devreme și iremediabil
cu creierul nostru
o dată chiar am visat
că pe sinapsele mele
cineva conduce cu viteză un DeLorean
în încercarea de-a ajunge
înapoi în locul în care
sinapsele vor fi mirosit din nou a fericire
cu creierul nostru
de unde părerile de rău
și până unde.
a fost marți 13 – niciun pic de ghinion
la fereastră – atâta doar
c-am avut un pic de reflux
gastroesofagian

dicteu nocturn

ține-te strâns
i-am spus
și balustrada
verde
parcă i s-a lipit de mâini
din acel moment
pentru eternitate
ne-am iubit acolo
tălpile noastre pline de praf
nu cunoșteau alte drumuri
țin minte că
se învârteau în combinele noastre
chinezești vinyluri cu Queen
pe care stăteau scrise
vorbe în limba rusă
înainte de asta
ascultam Marilyn Manson la casetă
în copilăria mea a fost soare
orice s-ar spune
când existam și fără sex
și fără băutură
doar cu lumina despre care
nici măcar nu știam
că-mi fixează viatamina D
în oase
doamne. în copilăria mea
femeile nici măcar n-aveau sâni
femeile erau
ca un fel de boare
plutitoare prin lumea asta
atât de sordidă
măcar atâta lucru nu s-a schimbat
lumea asta
atât de sordidă.

secundele unui biet muritor

femeia s-a pus în genunchi
în fața bărbatului
care tocmai descăleca
a-nceput să spele copitele calului
cu pletele Ei
așa cum Isus la rându-i
făcuse cu Nefericita aceea

din off se auzea Macanache

reflectasem de curând
asupra prieteniei dintre Delia și Bendeac
mă gândeam la viață
și la sensurile ei
știam că dacă mi-aș fi dat arama pe față
aș fi fost considerat nebun sau inadaptat
așa că nu-mi rămânea decât
să trăiesc în minciună
așa cum făcuseră atâția alții
înaintea mea

deodată m-a cuprins
o singurătate fără sfârșit
și-aș fi fost în stare să sărut
și o șipcă de lemn
numai să simt că iubesc
sau că sunt la rându-mi iubit

mi-am pupat mâna
și m-am dus să mă culc

acestea sunt secundele
unui biet muritor

despre cum am scris o poezie submediocră și în dimineața asta

care-i treaba
cu poeziile de dimineață
că te trezești
și-ai vrea să-ți justifici și azi
într-un fel existența
să nu fi trecut timpul
pe lângă tine degeaba
să fi spus ceva oricui
oricât de mic – oricum
nu strică să lovești
cu buricele degetelor
în amărâtele astea de taste
încercând să spui o poveste
în rime – e mai greu ce-i drept
dar nu imposibil
poate chiar ceva de dragoste
da – uite – ăsta ar fi un pariu:

„aseară am înghițit o cartolină
cu imaginea răsăritului
numesc asta: sacrificiul iubitului
și toată lumea trebuie să știe
că într-o relație mai înghiți și hârtie.”

acestea fiind zise
îmi pot începe ziua liniștit.

dă hors uispărăr

aceea a fost o femeie
trimisă de Domnul
drept înger care să-mi
dea de-nțeles
că e totul în regulă
și-o să fie tot timpul
în regulă totul

era veterinar stagiar la o herghelie
pe undeva prin afara Bucureștiului
caldă pe dinăuntru ca orice înger

ne-am iubit
pe acoperișul facultății de teatru
și câteva zile mai târziu
Domnul, împlinindu-și lucrarea
prin administratorul de drept al instituției
a făcut ca acele geamuri
să nu se mai deschidă niciodată
și să nu se mai iubească nimeni
de-acolo-nainte – ca noi

e totul în regulă
și-o să fie tot timpul
în regulă totul.