frica de zbor

n-ai de unde să știi. pur și simplu
n-ai de unde să știi.
în urmă cu câteva luni
stăteam la taclale
cu o mierlă americană
care mi-a ciripit vrute și nevrute
despre cum uneori
fâlfâia din aripi în ea însăși
ca să-și poată vedea viitorul
iată-mă deci la momentul povestirii
complet fascinat
de vorbele mari ale zburătoarei
n-ai de unde să știi. pur și simplu
n-ai de unde să știi.
îi strigam aproape de cioc
dar în distanța milimetrică
dintre mine și ea
vorbele mi se transformau în adiere
și parcă o puteam vedea
dacă priveam cu atenție
zâmbind indulgent
în fața încercărilor mele prea omenești
de a-i atinge devenirea
avea un colier de pene roșii la gât
în rest se purta cenușie
ca cerul unei zile de toamnă
n-ai de unde să știi. pur și simplu
n-ai de unde să știi.
vorbele mele se auzeau ca o șoaptă
deși mă dureau plămânii de acum
am țipat la ea
până când mi-au explodat corzile.

tăcere profundă. auftact. apoi
mierla americană își ia zborul
iar eu rămân singur
pe cutia mea de banane Dole
întrebându-mă dacă
întreaga mascaradă a fost vis
sau realitate

od(ă)espărțire

era trecut de două
ea era pur și simplu trecută
trebuie să fii atent
ce și cum vorbești
ce și cum supui – cui spui
neocomunismul se insinuează subtil
în viețile noastre amărâte
de-abia ieșite din obositoarea tranziție
era trecut de două
ea era pur și simplu trecută
murdară pe la bot
de mii de revoluții neduse până la capăt
mereu singură în revoluțiile ei
mereu cu gândul la o nouă revoluție
mereu alta, mereu diferită
era trecut de două
nu mai puteam s-o iubesc
n-o iubisem nicicând cu adevărat
și totuși fuseseră clipe
între două proteste
când o ținusem în brațe
când nu voia nici
să salveze balene nici
să construiască spitale nici
să îmbrace oamenii străzii nici
să mă facă pe mine mai bun
eu m-am născut să înțeleg
și să cuceresc sisteme
nu să le răstorn îi spuneam
ea mă striga laș și mă acuza de ipocrizie
eu abordam un zâmbet amar, mereu superior
și-i spuneam că prea împărtășește
viziunile clasei de jos
pe când eu fusesem dintoteauna
mai degrabă mic și burghez
în jurnal am consemnat simplu:
„azi m-am despărțit de Miruna
motivul – diferența de clasă.”

#miercuri

trebuie să fii
supraom
ca să fii fericit
eram la o bere
într-o seară
cu o gagică anume
când s-au născut cumva
vorbele astea
în gura ei
în gura mea
nici nu mai contează
trebuie să fii
supraom
ca să fii fericit
azi am văzut
ultimul film
a lui Villeneuve
făcut cu Americani
nici că se poate
frumusețe mai mare
azi președintele lumii
s-a ales Pistruiatu’
iar pseudointelectualii
din bulele lor de apatie
trăiesc momentul
cu lacrimi ipocrite
și șocuri cabotine
azi e o vreme de rahat
în Bucureștiul căruia
de șase ani îi zic acasă
și tot azi
parcă, parcă
mă-ncearcă o formă
de dragoste de pământ
șchioapă e drept
dar dragoste.

M

bam!bam!

se scrie o poezie
atenție – se face
s-a văzut ultimul film al lui Almodóvar
s-a cimentat gândul că oamenii mor
și că morțile dor, s-a deschis coniacul Brâncoveanu
s-au pus patru boabe de cafea de dragul aromei
și acum se trăiește în eter, se admiră vârstele femeii
și se îmbrățișează caloriferul electric
cu grația cu care se atârnă activiștii
de pădurile pe care nu le vor defrișate
iubesc specia noastră
respect chiar și indivizii atât de corecți
atât de drepți în facerea lor
încât poartă după ei povestea propriei morți
rigor mortis dinainte de rigor mortis

se ascultă muzică dubitabilă – muzica momentului
se știe tot: Cabron, Ștefan Bănică, Alina Eremia, Lore
Carla’s Dreams, Delia, Peter Pop, Nane, Tranda,
Shift, Ruby, JO, Dorian Popa (când s-a gândit el vreodată
că va exista într-o poezie? – fie ea și mediocră)

se trece de la Cosmic la mlăștinos deci
cu aceeași viteză cu care se moare
și nu se regretă
niciodată nu se regretă.

despre nevoia comunității on-line de a face un activist din mine

să facem ceva
să salvăm pe cineva
să nu discriminăm discriminații
dar nici să nu le oferim tratament special
despre minorități, drepturi și revoluții
tobele nu mai au praf pe ele – în tobe se bate de zor
să dormim în stradă o noapte întreagă
ca să facem awareness pentru oamenii străzii
să nu-i mai spunem Negrul Jim personajului din Tom Sawyer
ci doar Jim – negru e jignitor
să ne preocupe fiecare uncie din rozetele cururilor
animalelor pe cale de dispariție
sau ale femeilor care nu primesc tratament egal cu bărbații
să fim în trend cu revoluțiile lumii
criminalizarea avortului în Polonia de exemplu
fiecare uncie din rozetetele cururilor femeilor Poloneze
ne preocupă acum – și e bine
spiritul civic ne iese pe la comisurile gurii
sub formă de spumă albă și fină
suntem tot timpul  murdari pe la bot
dar satisfăcuți de gustul divin al propriei afectări
chiar acum un copil moare într-o țară Africană
acum când tu îți iei Tower Fillet de la KFC-ul din Romană
sau când te înfrupți cu nesmțire din „Căciula lui Guguță” de La Plăcinte
să te ferească Dumnezeu să nimerești la masă cu activiști
să te ferească Dumnezeu să ai păreri nepopulare și nepopuliste
vei fi linșat în mediul on-line dar și în afara lui
lumea te va privi cu scârbă ca pe un parazit neimplicat social
de aceea trebuie neapărat să dai unfriend
oricui va fi făcut postări necugetate despre orice subiect delicat:
homosexuali, negri, feminism, tigri bengalezi, pitici de grădină
obezitate morbidă, relația cu soacra etc. etc.
altfel ești prost, burghez și autosuficient
într-o vreme, când nu apucase încă
să mi se facă frică de gura lumii,
v-aș fi trimis una două în pizdele mamelor voastre
fără prea multă filozofie
acum însă e democrație iar eu am o carieră de construit
așa că merg culcat, scriu o poezie
și dacă mă ia cineva la întrebări
zic exact așa: e doar o poezie
și zâmbesc cu falsă timiditate.

 

delir107

trebuie că e timpul
să scriu o poezie
au trecut deja 24 de ore de la ultima
și simt cum începe să-mi scadă cota
treaba cu poeții on-line
e că trebuie să hrănească leii cu carne
constant – altfel leii te uită
iar când leii te uită ești gata mâncat
iertați-mi accesele de onestitate
dar sunt aici să-mi fac statuie
și nu mă poate opri decât
o foarte fină adiere a vântului
bătând dinspre stepele Siberiene
habar n-am despre ce vorbesc
și totuși o fac cu plexul tare
scriu cu 20 de mâini la 10 calculatoare
câte o poezie pe fiecare
așa că la sfârșitul unei
asemenea sesiuni delirante
am adunat de un volum
oamenii mă citesc apoi
mă sună, mă vor, mă plac
mă publică – drumul spre glorie
e încadrat de prăpăstiile ratării
iar eu merg pe el ca pe sârmă
condus de gândul
că nu mă pricep la nimic altceva