bac

școa-la chiar nu e un lucru atît de iportant
aceasta a-ș vrea să transmit
acelora ca-re azi, din diverse motivuri
dau bacul
și sunt speriați înfricușați, se gândesc c-ă
poate dacar finvățat mai mult
ar fi avut mai multe șanse în via-ță
fals. liniștea casei tale e lucrul cel mai important
și iubirea și câinii și pisicile și pozele cu ci-tate
acestea fiind spuse
nu pune-ți la suflet eșecul
căce nu te omuară tentărește și oricum
ceofi ofi

Reclame

e sigur că trebuie să scriu

e sigur că trebuie să scriu
fiindcă nu pot să dorm
ce altceva să facă omul când nu poate dormi
decât să bea sau să scrie
cei mai buni dintre noi
le fac pe ambele simultan
dar iată-mă complăcându-mă
în subtila mea mediocritate
și rezumându-mă doar la scris

a fost o dată ca niciodată
o poveste pe care nu avea cine să o spună
dintre toate poveștile cu povestitori
ea singură, de atâta timp aflată în anticamera lumii,
nu reușea nicicum să-și facă intrarea
mica povestioară se tânguia suratelor ei

– trebuie să fie că n-am teme mari
nu conțin abordări sociale
în mine nu începe și nu se termină lumea
altfel nu-mi explic

– fii liniștită dragă

îi spuneau colegele ei care aveau
și teme mari și abordări sociale

– fii liniștită. la urma urmelor
nici nu e așa frumos să fii spusă

– adică??

se miră mica povestioară

– păi de spus s-o găsi cineva să te spună

se băgă în seamă o poveste grăsană
despre moarte, destin și dragoste oarbă

– dar treaba complicată de-abia apoi începe.
ce te faci dacă te spune prost?

-ce te faci dacă te spune bine dar nu te-nțelege nimeni?

adăugă o nuvelă despre condiția femeii din Anglia
celei de-a doua jumătăți a secolului XIX

– există așa ceva?!

se miră din nou mica povestioară

– ohoho! cum să nu? sunt atâția care sunt fie înapoia
fie înaintea timpului lor, niciodată sincronizați
cu ce se caută. dracu să-i ia! te spune dar te spune degeaba!
îmbătrânești pe raft!

-sau pe internet!

interveni un roman SF publicat în serie, pe un blog
al unui adolescent cu acnee

-O DUMNEZEULE!

exclamară toate în cor scuipându-și în sân

-pe ce?

întrebă mica povestioară, în continuare mirată

-n-ai auzit de internet?

-nu.

-e locul pierzaniei pentru toate poveștile!

-adică?

-adică te pune cum l-a pus pe ăsta. pe o pagină
sau pe cine știe ce altă năzbâtie din aia pe care mai sunt
alte sute ca tine. mii. milioane. mai mici sau mai mari.
mai bune mai proaste. indiferent. nici nu mai contează.
te pune laolaltă de nu-și mai dă nimeni seama
dacă ești bună sau rea, dacă ai teme mari sau teme mici
dacă meriți să fii citită. dracu să-i ia. și dacă încep să te citească
te citesc pe sărite în timp ce fac alte șapte lucruri în același timp
e tragic. absolut tragic. de nedescris.

romanul SF scris pe blog scăpă o lacrimă

-pe mine m-au citit doar doi oameni până la capăt. doi.
din o mie cinci sute de accesări. și doar 35
au trecut de primul capitol.

mica povestioară privi înspăimântată
ar fi vrut să mai afle lucruri
despre ce se poate întâmpla
când părăsești anticamera
ca să se poată ruga la zeul poveștilor
să ajungă în loc luminat, în loc cu verdeață
dar nu mai apucă decât să tragă
o ultimă gură de aer și chiar când ar fi vrut
să mai întrebe ceva

– Dar…

am apărut eu și am scris-o în această poezie.

poetul a fost

să vezi verde în loc de galben
schijele ca pârtii de schi
agresiunea ca formă de libertate
și tot felul de asemenea concepte
conceptualizări, deconstrucții, generalizări
idiosincrazii, paralelisme, intercalări semantice
asta nu înseamnă nimic
și dacă înseamnă înseamnă că sunt pur și simplu
teribil de norocos. de altfel numai un impostor ca mine
știe cu adevărat ce-nseamnă distanța dintre tine și tine
sunt pregătit pentru multe. am nevoie să mă credeți pe cuvânt
știți că am trăit o dată o lună într-o cârciumă din Periș?
nu știe nimeni. nici ei nu știu. nici locuitorii de acolo
doar un prieten drag, vechi și bun din copilăriea mea artistică

o dată de două ori de trei ori
doamne cum simt c-a murit poezia în mine
și totuși mă încăpățânez să mă consemnez astfel
de dragul unui trecut vag glorios
în care multe s-ar fi încurcat cu poetul

știți cum îl doare pe poet fiecare adevăr pe care îl spune
și posibilitatea ca acel adevăr să nu fie de fapt
decât o altă minciună pe care și-o spune sieși
în eterna încercare de a fi fericit?

poetul e mort – poetul a lăsat loc
poetul a lăsat loc luminat și loc cu verdeață
în care să vină să se desfășoare ceea ce urmează după poet
după poet potopul cum s-ar spune
poetul credea că e totul
dar poetul e doar un poet
și pe spinarea lui începuseră oricum
de la o vreme să crească flori

poetul a fost

2că

unde mi te-ai dus Doică
Doică, Maica mea cea dintâi
pe unde te-au purtat pașii nemuririi
ieri mi-a zburat ca prin vis
un porumbel
ca o piatră dintr-o praștie
mânuită de Dumnezeul-Copil
mi-a zburat ca prin vis
un porumbel
și m-am gândit că poate erai tu
Doică, Maica mea cea dintâi
Doică – m-am ținut de cuvânt
am ajuns ce-am promis
și nu mă opresc aici nicidecum
am organ pentru mărire
și sunt dintre aceia care vor primi tot
doar ca să-și dea seama că nu în tot
e fericirea ci în puțin
voi avea apoi discrusul de stânga
al celor mai bogați capitaliști
și voi îndemna lumea la pace, dragoste și simplitate
din mijlocul patului meu cu saltea
cusută cu fir de aur
Doică, așa cum am promis
am ajuns cineva și voi continua
să ajung cineva și mai mare
și mai mare și mai mare și mai mare
ajungă-ți Doică – lasă-mă să respir
să mă odihnesc – să iau o pauză de la
propria mea devenire – Doică
cine sunt și de ce fac așa
DOICĂ!? Doică de ce nu-mi răspunzi
de ce strig singur aici
în această parcare subterană
așteptând să răsară soarele
care soare, care parcare, care strigăt
Doică, oare sunt? Dar oare tu ai fost Doică?
Aoleu. Doică? A fi sau a nu fi?
Fi-mi-ar devenirea de râs, Doică.
Te-am iubit. Și te voi iubi.
Până la finalul finalurilor.

parampampam

de ce vorbesc doamne toți de parc-ar avea capete îngerești de parcă toți sunt carne din carnea ta și pielea lor albă n-a văzut niciodată nămol de la lacu sărat de ce vorbesc doamne toți din butoiul cu moralitate și mai ales de unde au ei doamne rahat
să arunce cu el din butoiul acela doamne mărturisesc ție că mi-e tare silă de vremurile astea de tranziție între două paradigme și-mi doresc doamne să se termine sau dacă mai durează să trăiesc o vreme în pădure departe de toți oamenii ăștia morali îngeri doamne îngeri pe care tu i-ai făcut iartă-mi mie patetismele doamne și poezia submediocră dar dacă scriu proză doamne o să mă ia în serios și-o să mă comenteze și-o să mă pună la zid așa gândurile astea îmbrăcate în poezii trec prin online ca un costum nereușit la o mare petrecere de holloween  vor zice toți indulgenți ei așa e el are nebunia lui și gata mâine de la capăt iar vor împroșca cu căcat doamne din butoiul lor cu moralitate îngeri doamne îngeri cum i-ai crescut așa îi ai

ce face oare?

amintiri și entuziasme
viața ca o serie de spasme
apoi un pahar de rosé
melodiile vechi ale lui Grasu´
cincizeci de Ouzo și somn
mâine dimineață o altă zi
la tăți ni-i grieu uăi Huțane
am visat că mă striga un bunic
un bătrân, un individ fără chip
la tăți ni-i grieu uăi Huțane
dac-aș fi putut m-aș fi făcut B.U.G. Mafia
dar pe vremea mea nu existau facultăți pentru asta
erau doar majorate și speranța că vom găsi
libertatea și fericirea
ce te faci când pleci de acolo de undeva
și la urma urmelor
povestea ta nu e atât de tragică
și chiar dacă e, nu vei face paradă cu asta
pentru că tu nu ești un caz social
ci un artist în toată regula
cu aspirații și crezuri profesionale
amintiri și entuziasme
viața ca o serie de spasme
spre loc luminat, spre loc cu verdeață

punctiform ca o urmă

sunt fete bune toate
lumina lor se stinge, da,
întru convenție socială
dar sunt fete bune toate
o dată o pereche de brațe albe
a doua oară o pereche de brațe
a treia oară nicio pereche de brațe
acum o altă pereche de brațe
și timpul trece, iarba crește
toate perechile de brațe
se răcesc și-și pierd strânsoarea
a venit toamna, acoperă-mi mâinile
cu ceva – cu o pereche de mănuși
din fibră de sticlă și eu am fost fericit
priviți-mă bine – și eu am fost fericit
zile fără durere, fără întristare sau suspin
băăă poetule, fi-ți-ar țărâna de râs
o dată o pereche de ochi
acum niște amărâte de bile de sticlă
depozitari ai nimicului
băăă poetule, fi-ți-ar țărâna ușoară